E o sete nebuna.E o dorinta salbatica de a atinge un fir de adiere racoroasa.E un gand excentric de-a te ineca in caldura lenesa...E  vara.E 8 iulie si e si pranz.Stau tolanita in firele adormite ale ierbii,privesc cerul lenevind si frunzele bronzate ale copacilor.Aud sunetul vesel al apei si tanjesc dupa unduirea excentrica a marii...O musca ametita se aseza greoaie pe pielea bronzata,aluneca speriata pe uleiul de corp si intalneste prosopul pufos.Acolo sute de ganganii se lupta cu firele lui uriase.Le place.El le gadila usor si se misca agale mandru de imensitatea sa.Mi-e mila de el,habar nu are cat de trist e.Habar nu are ca il folosesc doar fiindca sunt nevoita.Habar nu are  ca il urasc pentru ca ma desparte de mirosul crud al ierbii,habar nu are ca acel covor verde pe care il acopera trufas il blesteama inflacarat.Ce trist esti, Prosopule!Esti trist si nu mi-e mila de tine.Te arunc cu pasiune si descopar firele ranite de iarba.Le mangai usor,le cant si ele se trezesc...Pe ele le iubesc!Dar si ele sunt triste,sunt bolnave si neindreptatite.Eu le iubesc pentru ca sunt tinere,dat altii le zdrobesc pentru ca se maturizeaza si mor si isi revin si iara mor....Si da,le iubesc,dar nu sunt ele cele pe care le vreau acum.Fire de gand zboara spre nisipul inflacarat.Pielea incinsa vrea sa ii simta atingere fierbinte.Vrea sa se tavaleasca in el si sa alunece usor in apa,sa devina prizoniera a valurilor nebune si sa zboare cu ele...

Eu te iubesc pe tine,Nisipule!Eu te iubesc pe tine,Mare!Dar voi,voi pe cine iubiti nebunilor?