Pijamaua mea roz

Azi nopate,inainte sa plec priveam cu obsesie pijamalele mele roz de adolescenta cu apucaturi de bebelus....Ma uitam cu atentie la cupidonii incruntati ce imprastie inimioare si ma gandeam ca uite asa,dupa o imprastiere de inimioare m-am nascut eu.Sunt fericita pentru asta,e frumos sa stii ca ai fost nascut din iubire...Anyway,acesta este un alt subiect,asa ca revin la idee principala...Si ma gandeam ca eram un embrion micut,cat o boaba de fasole,care a supt cu nebunie  din corpul gazda(mummy meu) si a crescut.Apoi s-a plictisit si a vrut la lumina,s-a razvratit,a distrus tot in calea-i si a iesit in lumea.Era dornic sa o cunosca si spre bucuria parintilor a inceput sa planga.Cred ca e un raspuns foarte matur al micutului plansul.E prima lui manifestare de nemultumire.Se trezeste speriat intr-o lume nebuna si plange....Nimeni nu stie motivul,probabil ca nici el...dar instinctual in ofera lunii prima parere:de groaza....

Stupefiata de primul contact cu lumea am inceput,insa,sa ma obisnuiesc.M-am invatat cu dragostea familiei,cu tot ceea ce-mi ofereau.Eram un nucleu plin de materie bruta,intacta,perfecte,trebui doar sa fiu modelata.Ai mei parintii au crosetat cu pasiune materia mea cenusie si se bucureau din tot sufletul de fiecare gest.Se bucurau de usurinta cu care deprindeam lucruri noi,dar si de stangagia mea specifica.

Cand ma gandesc la Miriam de 5 ani,privesc cu mandrie,insa cand imi aduc aminte ca am 17 ani si ca m-am transpormat complet ma simt deprimata.Am invatat sa primesc ceea ce am,sa ma bucur si sa apreciez,insa viata m-a transformat pe mine,defapt pe noi toti(spun cu imprudenta probabil acest lucru)in fiinte frivole.Capacitatea nostra de a intelege lucrurile se pare ca a crescut,dar modul in care folosim gandirea construita intr-un mediu bolnav,ne face retrograzi...

E trist ca lasam jocul inocent al copilariei sa dispara spre a-l adapta pe cel al vietii.Capatam ura,invidia,trufia si inconstienta.Ne atasam de lucruri ce nu ne apartim,iar pentru sentimente si placeri personale nu mai avem timp.Uneori suntem constienti de asta si suferim pt ca nu biruim sa le cambatam,dar putin sunt cei care se straduiesc intr-adevar.Altii patrund in petele negre ale lumii bolnave si se umplu cu noroiul tristetii.Traiesc o satisfactie trupeasca,pamanteana,pe care o arata in fata celorlati ca fiind perfecta,dar  constriesc inconstient in interiorul lor o prapastie a desertaciunii....Emana mirosul nefericirii,iar ceilalti il inspira si se inbolnavesc...Pana nici descoperirile facute nu ne pot ajuta....E un lant in care zalele se tin strans si nu vor sa cedeze.....

E trsit intr-adevar,dar eu nu renunt.Continui sa sper la un viitor mai bun in care sa invat sa traiesc altfel.Sa stiu sa ma hranesc din sentimente,sa invat sa ascult sunetul inimii si sa dansez pe pulsul ei ager....Continui sa cred ca viitorul e in noi,ca se naste din dorinta si iubire si se construieste cu daruire....